Efendi

-’Neata Ibraim efendi!

– Sa traiesti domnu’ Gheorghita!

Isi trimit urarile peste drumul pietruit cu granit, fiecare asezat in fata portii. Pe Ibraim l-au scos copiii si l-au asezat pe covoras, puterile nu il mai tin sa mearga singur. Isi poarta salvarii si imineii, aceiasi de cand il stim. Nu ii lipseste fesul turcesc si bastonul care ii mai foloseste doar sa se apere de cainii prea curiosi.

Pe Gheorghita l-a dus nevasta de mana si sta asezat pe scaunel, cu cosul de rachita in fata, plin cu seminte prajite pe care sta paharul de lemn strunjit cu doua masuri, mare si mica. Pentru ca vederea l-a lasat demult, pipaie cu mana sa vada cate seminte are in cos si daca masura este acolo.

Ibraim isi pipaie narghileaua si mai trage oftand un fum. Aman, aman, cum l-au ajuns pe el batranetile, sa nu mai aiba cu cine bea un ceai cu menta si sa imparta un sugiuc. Toti prietenii lui s-au dus, i-a insotit pe toti pe drumul catre cimitir. Acum nici la geamie nu mai poate sa mearga.

Gheorghita ofteaza si el cand in spatele negurii asezate pe ochi ii fug gandurile la vremurile cand era flacau chipes si umbla la baluri. Acolo, la unul din baluri s-a batut cu alt flacau pentru Maria. Si Maria l-a ales pe el. Ofteaza amar ca abia a pucat sa-si ridice casa si sa se gospodareasca putin cand l-a lovit boala care l-a lasat fara vedere. De atunci Maria l-a purtat peste tot unde a avut nevoie dar mai mult sta prin curte unde pipaie pomii sa vada cat au mai crescut. Pentru ca nu vrea sa fie povara, vinde seminte. Mai ales dracii de copii cumpara, uneori incearca sa-l pacaleasca la bani dar ii stie el bine, cunoaste monedele doar din buricele degetelor. Pe toate le stie, nu se lasa el inselat, un leu paharul mare, cincizeci de bani paharul mic.

– De un leu.

Intinde mana sa primeasca banutul in palma, il pipaie si il baga multumit in buzunar. Pipaie apoi paharul, sa aleaga partea buna si il afunda in seminte.

– Intinde buzunarul incoace!

Il stie dupa voce, asta e al lui vaporeanu’, sta doua case mai la vale. Bajbaie si apuca buzunarul in care toarna paharul plin. Mai pune cateva din varful degetelor. Sa fie de la el, e vara in toi, scolile sunt in vacanta si copiii sunt pe la bunici, pe malul Dunarii sau plecati prin tabere. Nu prea merge vanzarea.

– Merge vanzarea?

– Nu merge, sunt copiii plecati.

– Mai e putin si vine toamna.

– Sa dea al de sus.

Dau amandoi din cap a aprobare, fiecare gandind la dumnezeul lui.

– Aferim!

Ibraim mai trage un fum din narghilea, Gheorghita asaza pipaind stergarul peste cosul cu seminte.

Undeva, pe un acoperis, o pisica miorlaie a jale si peste drumul prafuit se asterne din nou linistea.

Mos Gavas

Soarele fierbinte al amiezii a molesit pana si dulaii cartierului care s-au tras la umbra fiecare pe unde a putut. Numai Mos Gavas da alene din mana in care tine biciul doar ca magarusul inhamat la cotiga sa stie ca inca are un stapan.

– Dia, bre, dia, aman, mare caldura.

Magarul isi vede de ale lui, stie drumurile de cand s-a nascut si a alergat pe langa mama magarita, acum pensionara cu un ochi orbit de albeata, rumegandu-si pensia din iesle.

– Gaz vindeaaam, striga fara convingere mosul si se aseaza la odihna pe coada cotigii. Magarul merge mai departe, s-au invatat unul cu altul, stie ca este acolo chiar daca nu-l vede. Imineii care au avut demult o viata mai buna, se leagana putin deasupra pamantului si mosul se gandeste la ale lui mai punand din cand in cand calcaiul in pamant, a frana anemica. Butoiul cu petrol, proptit cu doua lemne sa nu cada, se leagana si el parca aproband gandurile mosului.

– Mos Gavaz cu curu-n gaz, mos Gavaz cu curu-n gaz…

Tresare si pe fata senina ii trece un zambet amar ca o mustrare. Iar s-au luat dracii de copii dupa el.

– Dam bataie, dam bataie si isi agita, chipurile amenintator, biciusca, si ea carpita de multe ori. Copiii rad si alearga imprejur, mos Gavas nu este nici macar cu un cap mai inalt decat magarusul lui. Iar salvarii largi, stransi pe glezna si bagati in sosete, il fac putin ridicol, putin tragic, un personaj din alte vremuri cu ilicul invechit strans pe trup. Mai agita putin biciusca si merge mandru pe langa magarus, copiii au plecat, a mai castigat o batalie.

– Gaz vindeaaam!

Linistea se asterne pe straduta, doar un caine toropit mai scoate un “ham” de complezenta de sub tufa de otetar.

– Gaz vindeaaam!

Carciumile copilariei

Nu stiu voi dar eu am avut o relatie destul de intima cu carciumile orasului in care am crescut inca de la o varsta frageda. Nuuu, nu pentru ca m-as fi apucat de baut de la 4 ani, pentru ca straduta pe care locuiam, candva cu iesire la strada principala, a fost infundata cand au construit terasa de vara. Asa ca, de fiecare data cand ma trimitea mama la paine, cu banii si bonul rupt din cartela ascunse in manusa dreapta si cu pumnul bine strans, aveam numai doua alternative. Fie ocoleam jumatate de cartier, fie intram prin curtea din spate a terasei, treceam prin usa care ducea la wc, traversam terasa si apoi strada pana la paine, unde “tanti Camer”, vanzatoarea si prietena din copilarie a mamei, ma baga in fata si imi lua banii potriviti plus bonul de cartela dandu-mi painea neagra de doua kilograme pe care o cuprindeam in brate ca pe un amic reintalnit dupa multa vreme. Ma imbata mirosul dulce-acrisor al painii proaspete si era imposibil sa nu fiu tentat de coaja aceea neagra, crocanta si imbietoare ca o negresa pe o plaja africana la vremea apusului.

Sa ne intoarcem totusi la carciumi. Pentru ca stiam cateva la vremea aceea, poate nu toate dar destule. Niciuna nu avea nume, toate erau botezate simplu “restaurant” dar lumea le botezase in functi de inspiratie si ca sa le deosebeasca intre ele. Cea mai apropiata, cea in spatele careia locuiam si care avea si terasa era “La geamuri late”. Era carciuma de lux, cea in care singurul chirurg din oras, un geniu in meseria lui dar si un betiv fara limite, avea masa rezervata. Era carciuma cu fete de masa albe, schimbate la fiecare tura, pentru ca functiona 24 din 24. Acolo se petreceau betiile cu staif ale notabilitatilor orasului, acolo bea primarul, doctorii, secretarul de partid, seful politiei si alti sefuti mai mititei. Tot acolo, dar la mesele mai de langa usa, isi beau “albitura cu sirop” ceilalti care castigau destul de bine dar nu erau protipendada. Alaturi era terasa, vara populata de familii cu copii care mancau alune prajite in coaja, mititei sau pastrama langa parintii care ciocneau halbele cu bere.

Alta carciuma era “La clocitoare”, aflata tot pe strada principala la un kilometru distanta. Periculoasa pentru betivii zonei care, dupa cateva masuri mai apasate, riscau sa-si rupa un picior pe cele trei trepte care urcau in carciuma.

“La monument” era un fel de carciuma, bar, bodega unde cele cateva mese erau mai tot timpul ocupate. Oricum nu te-ar fi imbiat cu fetele lor de masa in carouri, imbacsite cu pete de bautura si scrum. Cei mai multi isi luau paharul in mana direct de la tejghea, ar fi prea mult sa-i spun bar, si beau in picioare cu paharele pus pe pervazul ferestrelor sau afara, in fata usii. Se numea “La monument” pentru ca era chiar langa monumentul inchinat eroilor de la 1877, monument care a disparut demult. La fel si carciuma cand au construit noile blocuri.

Amplasata discret in cartier si in drumul spre cimitir “Bomba verde” nu era o carciuma tipica. Era deschisa doar cateva zile pe saptamana, in schimb putea fi inchiriata pentru evenimente, nunti, botezuri, pomeni, petreceri de anul nou, de craciun, de paste.

Aproape de plaja si langa debarcader era “Trocadero”. Nu se stie cine a botezat-o dar asa i-a ramas numele. Trocadero era terasa pe jumatate inchisa unde puteai sa mergi in slip, cu banii bagati printre floci si barmanul nu se arata oripilat ca ii dai bani uzi. In schimb iti dadea o bere rece, cu multa spuma si botezata din belsug, probabil din grija sa nu teia alcoolul de cap pe plaja.

“La Piri” nu era practic o carciuma, era o bacanie ca in interbelic, in care gaseai butoaie deschise de masline sau peste marinat, bidoane de ulei, tot felul de troace cu zahar, faina, malai si tot ce mai putea cumpara omul. Cum se afla spre una din iesirile din oras, ultima inainte de a ajunge pe deal urmand soseaua ce trecea aproape de cariera de granit si unde te opreau uneori pentru ca exploziile aruncau pietre pe sosea, venea lumea din cartier sa cumpere o sticla pe care sa o imparta in fata bacaniei. Nu a mai rezistat mult, la vremea cand eu inca nu terminasem gradinita deja disparuse, nu a rezistat noii carciumi de cartier proaspat deschise chiar peste drum. Si Piri a murit iar statul i-a transformat casa cu etaj in camin pentru elevii de liceu.