Babele

Ceața subtire se imprastie în fuioare deasupra Dunarii dezvăluind salciile de pe celălalt mal. Soarele se iteste timid pe deasupra caselor, chiar dacă e dimineața devreme și roua încă strălucește pe frunze.

Baba Minca și-a băut deja cafeaua și este în curte ingrijind florile cu care mai face un ban, zambile și lalele. E curtea plină și le îngrijește cu dragoste de mama, vorbește cu ele și mai scapa o vorba de ocara dacă moșul ei, în drum spre wc-ul din fundul curții calca în vreun strat. Sunt florile ei și câștigul e răsplata pentru munca zilnica. Gardul bătrân și rar mai ca sta sa cada dar nu-i pasa, florile sunt avutia ei. Și o pazeste ca un avar sipetul cu arginti.

Baba Lambrița abia acum și-a făcut cafeaua pe soba din bucătăria micuta și scoate scaunelul și masuta pe prispa, sa își bea cafeaua în căldura plăcută a soarelui de dimineața. Nici nu mai știe de când a rămas singura, s-a învățat așa, dar nici ea nu mai poate, o cam dor oasele și nici bastonul parca nu o mai ajuta la mers așa ca altădată. Nici în beci nu mai poate sa coboare după un borcan de muraturi sau de dulceața de trandafiri, să-și aline viața cu o lingurita și un pahar de apa rece. Așa ca roaga câte un copil din vecini, caruia îi da cheia cu un aer de trezorier regal, sa deschidă și să-i scoată dulceața. „Da’ sa nu furi!” Copiii deja știu ca lacatul pus pe ușile de la beci e de forma și se deschide cu un bobarnac, ca nu ai ce sa furi, și dulceturile și muraturile par să fie de o vârsta cu proprietara. Dar se prefac seriosi, pretind ca descuie lacatul cu cheia, coboară și aleg primul borcan ieșit în cale, apoi urca scările subrede de lemn cu dulceața în brațe. Baba Lambrița le mai da câteodată o lingurita de dulceața, cei mai mulți zic „saru’mana, nu vreau”, știu deja ca dulceața are același gust ca aerul statut din casa babei.

Soarele e deja sus când apare și Sultana în capul scarilor de la intrare. Își inspecteaza curtea care este doar inchipuita, nu are garduri, doar o poarta în capul potecii mergând spre intrare. Nu o folosește nimeni, doar Sultana și pisicile ei care mai stau intinse la soare. În curte parchează camionagii care stau o noapte-doua la hotelul de peste drum. Sultana nu le zice nimic, e chiar mulțumită ca mai uita câte un butoi de motorina plin pe sfert. Ba câteodată mai și gazduieste peste noapte câte un șofer care nu a găsit camera la hotel. A ajuns sa aibă clientii ei, dar vremurile se schimba și nu mai merge ca altădată, când era și ea tânăra și casa era stiuta de mulți bărbați. A încercat sa mai învețe niște fete tinere arta amorului pe bani. Doar fina ei, tot Sultana, sora lui Lalai s-a dovedit priceputa. Prea puțin, prea târziu, acum închiriază doua camere familiei tamplarului. Noe îl cheama si toată ziua si-o petrece în atelierul de la demisol unde și-a instalat bancul cu menghina. Te gândești ca mestereste și el o arca, dar nu, taie, rindeluieste și incleiaza uși, ferestre și când e nevoie garduri. Rareori e plecat sa mai repare un acoperiș, o poarta sau o dusumea.

Un dormitor și salonasul în care tine voalul de mireasa și lumanarile albe de spermantet le-a păstrat ea. Nimeni nu știe sa fi fost vreodată căsătorită, totuși florile de lamaita și lumanarile sunt acolo. Lumânări din care mai ofera câteodată o gura copiilor, sa mestece în loc de guma. Guma e articol de lux, toți copiii știu ca exista dar mulți n-au văzut vreodată una. Așa ca e bun și spermantetul la mestecat. Sultana nu bea cafea, boala de inima nu o lasa. Așa ca doar admira apa și balta care se văd din capul scarilor și asculta cum pacane berzele de pe casa. Anul asta au trei pui și tot timpul una este plecata sa vaneze în balta. Mai scapa prin curte o broasca, un peste, odată au scăpat și un șarpe. Sultana s-a obișnuit și nu-i mai pasa.

La amiaza e liniște, e cald și toropeala, lumea e dusa la munca sau și-a luat pauza de somn după prânz. Parca și vântul e leneș, abia adie încât nici praful nu-l baga în seama. Doar copiii mai ies la un fotbal în curtea Sultanei. Pana când îi amenința ca le ia mingea dacă îi mai strica somnul. Așa ca se duc pe planseul de beton al pivniței hotelului unde au desenat mai demult un joc de țintar. Și-au ales de pe jos pietricele sa le țină loc de piese de joc. Se lasa uneori cu certuri la țintar, dar nu și astăzi. Astăzi un șofer plictisit ii cheamă sa le dea bomboane și sa le povesteasca de-ale lui. Nu înțeleg ei mare lucru, înțeleg totuși ca prețul bomboanelor este să-l lase să-și descarce sufletul. Așa afla de nevasta care l-a înșelat cu un prieten, tot șofer, și de copiii care nu prea se descurca la școala, și despre ce se mai întâmpla noaptea în patul Sultanei…povesti soferesti.

…………………………………

Roșu ca vopseaua noua de pe gardul popii soarele zaboveste peste salcii. Buhaii de balta încep sa navaleasca atrași de lumina de la stalp, aprinsă deja. E vremea ca Memé să-și scoată scaunelul în fata portii. Cu parul complet alb, mica și fragila, pare uitata de timp și vremuri. Memé a fost domnișoara crescuta „la pansion”, cu apucaturi alese deprinse la Paris. Ne spune povești din vremuri apuse, cu domnișoare în valuri și matasuri, printi aprigi și trasuri cu armasari strasnici, plimband indragostitii la șosea. Sub pat are ascunsă o cutie cu comorile ei, cărți postale vechi scrise în franceza, acțiuni la societati demult apuse și monede, multe monede. Lumea spune ca sunt cocosei și ii ascunde sa nu afle militia, dar nu cred, dacă ar fi fost așa ar fi fost pensionara la Paris. Numai ca ea trăiește din putinul pe care i-l da statul socialist și din chiria luata pe casa. Chiriașii au grija și de ea, casa le va rămâne lor. Au încercat sa vadă ce are Memé ascuns sub pat, au găsit doar niște lei vechi. Noi știm, ne-a mai dat câte o carte postala din vremea tineretii ei, câte o acțiune la Societatea Americana valorand doar nostalgia vremurilor apuse. Nu suporta gălăgia, de-aia, când vrea sa fim linistiti, scoate proteza și clampane din ea, să ne sperie.

…………………………………………………………………………………………………

Memé sta de vorba de la distanța cu Lambrița povestind de-ale lor, noi căutam nuiele noi sa fabricam arcuri și săgeți, fetele aranjeaza papusile lângă zidul Sultanei când un vecin aduce vestea groaznica. Tunane ăla mic i-a tăiat gâtul unuia la Clocitoare. Clocitoare e o carciuma care din când în când e transformata în clocitoare adevărata, după care redevine carciuma, un ciclu haotic și imprevizibil. Nimeni nu mai știe ce nume are sau dacă are un nume, pe firma de tabla de deasupra intrarii nu se poate citi decât „bufet”. Și acolo, pe pavajul din fata carciumii Tunane ăla mic care are doar paisprezece ani și abia s-a lăsat de scoala, băiatul lui Tunane tambalagiul i-a tăiat unuia gâtul și l-a lăsat horcaind în strada.

………………………………………………………………………………………………….