Nu stiu voi dar eu am avut o relatie destul de intima cu carciumile orasului in care am crescut inca de la o varsta frageda. Nuuu, nu pentru ca m-as fi apucat de baut de la 4 ani, pentru ca straduta pe care locuiam, candva cu iesire la strada principala, a fost infundata cand au construit terasa de vara. Asa ca, de fiecare data cand ma trimitea mama la paine, cu banii si bonul rupt din cartela ascunse in manusa dreapta si cu pumnul bine strans, aveam numai doua alternative. Fie ocoleam jumatate de cartier, fie intram prin curtea din spate a terasei, treceam prin usa care ducea la wc, traversam terasa si apoi strada pana la paine, unde “tanti Camer”, vanzatoarea si prietena din copilarie a mamei, ma baga in fata si imi lua banii potriviti plus bonul de cartela dandu-mi painea neagra de doua kilograme pe care o cuprindeam in brate ca pe un amic reintalnit dupa multa vreme. Ma imbata mirosul dulce-acrisor al painii proaspete si era imposibil sa nu fiu tentat de coaja aceea neagra, crocanta si imbietoare ca o negresa pe o plaja africana la vremea apusului.
Sa ne intoarcem totusi la carciumi. Pentru ca stiam cateva la vremea aceea, poate nu toate dar destule. Niciuna nu avea nume, toate erau botezate simplu “restaurant” dar lumea le botezase in functi de inspiratie si ca sa le deosebeasca intre ele. Cea mai apropiata, cea in spatele careia locuiam si care avea si terasa era “La geamuri late”. Era carciuma de lux, cea in care singurul chirurg din oras, un geniu in meseria lui dar si un betiv fara limite, avea masa rezervata. Era carciuma cu fete de masa albe, schimbate la fiecare tura, pentru ca functiona 24 din 24. Acolo se petreceau betiile cu staif ale notabilitatilor orasului, acolo bea primarul, doctorii, secretarul de partid, seful politiei si alti sefuti mai mititei. Tot acolo, dar la mesele mai de langa usa, isi beau “albitura cu sirop” ceilalti care castigau destul de bine dar nu erau protipendada. Alaturi era terasa, vara populata de familii cu copii care mancau alune prajite in coaja, mititei sau pastrama langa parintii care ciocneau halbele cu bere.
Alta carciuma era “La clocitoare”, aflata tot pe strada principala la un kilometru distanta. Periculoasa pentru betivii zonei care, dupa cateva masuri mai apasate, riscau sa-si rupa un picior pe cele trei trepte care urcau in carciuma.
“La monument” era un fel de carciuma, bar, bodega unde cele cateva mese erau mai tot timpul ocupate. Oricum nu te-ar fi imbiat cu fetele lor de masa in carouri, imbacsite cu pete de bautura si scrum. Cei mai multi isi luau paharul in mana direct de la tejghea, ar fi prea mult sa-i spun bar, si beau in picioare cu paharele pus pe pervazul ferestrelor sau afara, in fata usii. Se numea “La monument” pentru ca era chiar langa monumentul inchinat eroilor de la 1877, monument care a disparut demult. La fel si carciuma cand au construit noile blocuri.
Amplasata discret in cartier si in drumul spre cimitir “Bomba verde” nu era o carciuma tipica. Era deschisa doar cateva zile pe saptamana, in schimb putea fi inchiriata pentru evenimente, nunti, botezuri, pomeni, petreceri de anul nou, de craciun, de paste.
Aproape de plaja si langa debarcader era “Trocadero”. Nu se stie cine a botezat-o dar asa i-a ramas numele. Trocadero era terasa pe jumatate inchisa unde puteai sa mergi in slip, cu banii bagati printre floci si barmanul nu se arata oripilat ca ii dai bani uzi. In schimb iti dadea o bere rece, cu multa spuma si botezata din belsug, probabil din grija sa nu teia alcoolul de cap pe plaja.
“La Piri” nu era practic o carciuma, era o bacanie ca in interbelic, in care gaseai butoaie deschise de masline sau peste marinat, bidoane de ulei, tot felul de troace cu zahar, faina, malai si tot ce mai putea cumpara omul. Cum se afla spre una din iesirile din oras, ultima inainte de a ajunge pe deal urmand soseaua ce trecea aproape de cariera de granit si unde te opreau uneori pentru ca exploziile aruncau pietre pe sosea, venea lumea din cartier sa cumpere o sticla pe care sa o imparta in fata bacaniei. Nu a mai rezistat mult, la vremea cand eu inca nu terminasem gradinita deja disparuse, nu a rezistat noii carciumi de cartier proaspat deschise chiar peste drum. Si Piri a murit iar statul i-a transformat casa cu etaj in camin pentru elevii de liceu.
Doru Nadoleanu 