E duminica si este iarna in Nacala asa ca temperatura nu depaseste 35 de grade. Zi tocmai potrivita pentru o baie in mare la plaja de la Indian. Mosorel electricianul cam bate din talpi a duca si nu-si mai gaseste locul nici in cabina si nici pe comanda. Pana la urma isi face curaj si vine cu propunerea, sa bem si noi o bere rece la terasa, in sunet de valuri. Doar e duminica, ce mama ma-sii si o data-n viata ajunge omul in Nacala. Hai sa mergem. O luam usurel la picior catre piata unde lumea inca mai motaie cu marfa in fata poate ne lamurim unde este plaja. Si ne lamurim, nu-i departe, doar vreo 15 kilometri de aici. Un taxi? Vorba lui Corcea, asta-i o problema care nu se poate, nu exista taxiuri in Nacala ne spune o indianca ce tine un mic magazin cu de toate. Si atunci cum ajungem? Simplu, trebuie sa-l gasim pe portughezul care are o camioneta si transporta marfa la si de la piata. Ne intoarcem la piata dar portughezul nu-i acolo, nimeni nu stie pe unde bantuie. Dar unde sta? Aaaah, uite in blocul ala, cam jerpelit, cam ponosit dar locuit. Gasim intrarea in bloc si din om in om aflam si apartamentul. Cum soneria nu functioneaza batem la usa gingas dar nimeni nu raspunde asa ca incercam varianta “deschide, politia”. Se dovedeste eficient, ne deschide mama-soacra, se vede ca e cam surda si mai in doua-trei vorbe portugheze, mai ceva engleza ii lasam vorba omului ca daca vrea sa faca un ciubuc ne gaseste la terasa din oras, aia inconjurata cu gard de stuf.

Ne proptim in scaune sub umbrela care nu prea reuseste sa domoleasca soarele si comandam doua beri. Nu apucam sa ne terminam berea ca deasupra gardului de stuf apare o mutra relativ alba, ca si noi de altfel care ne tinteste cu privirea. Voi ati speriat-o pe soacra-mea? Ne uitam lung, e serios, nu este dar un zambet larg ne face sa-l invitam la o bere. Refuza berea dar ne intreaba ce vrem cu el si ii explicam cum vrem noi sa ajungem la plaja. In regula dar in cabina incape doar unul, celalalt sus, in spate. Negociem pretul pentru dus-intors si dam cu banul cine sta la dus in cabina. Ma urc alaturi de portughez si pornim printre case si boscheti pana iesim din oras unde ici-colo sunt rasfirate casute africane rotunde construite din lut si nuiele. Nu trece mult si ajungem la plaja unde exista intr-adevar o terasa. Cateva mese si doua trei colibe, una din ele fiind bucataria. Lume multa venita cu masina sau pe jos, de conditie modesta sau cu ceva stare tradata de masinile de lux. Apa e plina de copii de toate varstele asa ca nu astept, imi las hainele in paza lui Mosorel si ma arunc in apa. Proasta idee, noroiul aproape imi ajunge la brau asa ca incep sa inot mai spre larg unde apa e mai curata. Numai ca elanul imi este taiat de cateva aripi de rechin taind apa in asteptarea unui pranz usor. Cum nu sunt in dispozitia necesara sa devin aperitiv sau felul principal in meniul lor o tai scurt inapoi si in mai putin de trei secunde sunt afara din apa. Gata, m-am imprietenit destul cu Oceanul Indian, e vremea mesei si a unei beri reci. Rechinii sa se multumeasca cu o gustare, nu inteleg cum isi lasa parintii aia plozii in apa.

nacala2

Dansul rechinilor mi-a facut asa o pofta de mancare ca imediat ce ne asezam la masa comandam chelnerului imbracat ca in marile restaurante, nici macar papionul nu-i lipseste, ceva de mancare. Calamar? Da. Homar? Da. Si cat e homarul? Douazeci de dolari bucata. Mmmmm, deja salivez, in orice restaurant din Europa am plati de cel putin cinci ori mai mult. Deci calamar prajit, homar si bineinteles bere rece. Berea vine rapid dupa care, cand ne asteptam sa vedem ospatarul mergand spre bucatarie, il vedem luand-o agale in directia opusa pe plaja pana dispare dupa un promontoriu. Clar, vom manca si calamar si homar foarte proaspete. Pe cand aproape terminam berea privind cu curiozitate la copilul african albinos, par blond, ochi albastri, piele ca sideful il vedem pe omul cu papion pe poteca venind cu o legatura de calamar si un homar. Direct la bucatarie si in urmatoarele zece minute calamarul este in farfuriile noastre. Homarul mai dureaza putin dar ni-l aduce pe un platou cu tot felul de sosuri. A meritat sa facem excursia asta, sa mai bem o bere si sa-l asteptam pe portughez. Care intarzie, deja ne ingrijoram cand vedem ca a trecut o ora peste cea stabilita. In sfarsit apare cu camioneta lui mica si prafuita, e randul meu sa stau in spate. Poate ca e mai bine, ma aerisesc dupa bere si homar, nu stiu daca stomacul meu ar rezista hurducaielilor in cabina stramta si incinsa.

Ne lasa la piata unde aruncam si noi o privire. Facem o bucurie vanzatoarei de alune prajite si cumparam un cornet facut dintr-o foaie intreaga de ziar. Alunele astea micute sunt cele mai gustoase pe care le-am mancat vreodata, chiar daca sunt prajite acolo in piata intr-un ceaun pe pirostrii si mai gasesti unele arse. Ne bucuram de ele pana ajungem la bord unde lumea e nervoasa rau, iar este blackout asa ca intram repede in combinezoane si ne apucam de treaba. Pe la miezul noptii putem sa ne bem linistiti “somniferul” pe un capac de magazie dupa care plecam fiecare pe la cabinele noastre.

A mai trecut o duminica in Africa.

PS Probabil ca inca va intrebati cine este Corcea. Are si el povestea lui, altadata cand avem mai mult timp.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s