Textul de mai jos a fost scris acum aproape 20 de ani. De atunci am mai fost in India, chiar am stat doi ani. India s-a schimbat, si eu m-m schimbat si am prieteni buni acolo.

E cald, e foarte cald, este inca vara in India. Agentul, cam zdrentaros si cam slinos daca il judecam dupa standarde europene, asteapta rabdator pe cheu sa ne vada odata coboriti. Tragem transpirati de gentile noastre, nici ele prea aratoase acum dupa ce au vazut si ele destule prin cale de avioane, masini carora le-ar fi stat mai bine la cimitir si salupe putind a orice numai a deodorant nu. Cand ne vede agentul isi mai sterge inca o data mainile de pantaloni, probabil sosul de la prinz, si ne intinde dreapta pe care educatia ma impiedica sa o refuz. E totusi un tip de treaba si ne sfatuieste sa strangem cite cinci dolari pentru vames. Ii pinem in palma cei 15 dolari si il vedem cum dispare printre cosmeliile numite pompos Office. Asteptam, asteptam si iar asteptam, indienii au viteza lor si nu e bine sa-I grabesti, tot ce obtii e doar o intarziere mai mare. Stam si privim cum trei filipinezi au facut o greseala grava: nu si-au ascultat agentul si acum suporta consecintele, un control mai mult decat riguros al bagajelor.                                Tacticos, cu sapca pe ceafa si cu o mina in buzunarul pantalonilor, mingaindu-si ce o fi gasit el pe acolo, omul da indicatii cu aratatorul, engleza nefiind chiar punctual lui forte chiar daca e a doua limba oficiala in India, pe linga hindi. Cei trei filipino scot totul din genti, haine, cadouri pentru cei de acasa, ciorapi si chiloti cu toate astea omul se declara nemultumit. Ii pune sa-si ia bagajele asa cum sint, gramada pe jos si sa mearga intr-o alta incapere pentru un control mai amanuntit. Nu putem decat sa ne felicitam, am investit cite cinci dolari cu profit maxim, agentul se intoarce deja cu pasapoartele stampilate. Putem pleca. Inghesuim cumva bagajele in portbagajul masinii nationale, Padmini. Cu bagajele am reusit cumva, cu noi e mai greu, Padmini se dovedeste croit dupa standarde de pitici. Plecam in sfarsit, lasindu-i acolo pe nefericitii de filipino. Trecem pe linga cartierul de colibe construite din butoaie de tabla taiate si indreptate cu ciocanul. Ingenios dar rezultatul e putin infricosator, parca e un peisaj din filmele de groaza, nu mi-as dori sa trec noaptea pe acolo. In stinga se afla si sursa de venituri a acestor nefericiti, ori poate doar saraci, campurile pentru obtinerea sarii de mare. Campul impatit in parcele de mici diguri arata ca o orezarie. La maree inalta apa de mare patrunde, dupa o schema stiuta de cei care ingrijesc campul, in anumite parcele. La maree joasa digul de deversare e inchis si apa ramine in parcela aleasa. Restul e treaba soarelui si a caldurii, nu e nevoie de mult timp ca toata apa sa se evapore si sa ramana doar sarea, intr-un strat care da impresia de zapada. Sparg apoi bucati mari si isi vand produsul. Lasam in urma cartierulâ producatorilor de sare si ne indreptam pe drumul obosit spre Gandhidam. Gitul mi-a intepenit deja din cauza pozitiei chinuite, tricoul e fleasca si am devenit capcana de praf. Sper sa terminam cat mai repede cei 60 de kilometri, pana nu devin propria mea statuie de lut. Rugamintile fierbinti imi sint ascultate si vedem primele cladiri din oras. Civilizatie, vin! Cind aud de hotel deja imi zboara gandul la un dus fierbinte, o masa buna si un somn linistit intr-un pat adevarat. Dar dupa ce parasim soseaua principala si ne afundam citeva sute de metri in praful stradutelor ne apare in toata splendoarea hotelul mult visat. Noroc ca avea o tabla mazgalita pe care scria ce este, altfel ar fi putut fi confundat cu o constructie parasita din lipsa de fonduri. Ne facem curaj si intram in hol unde la receptia reprezentata de un birou antediluvian si un panou cu chei primim, de parca am fi primit un trofeu la olimpiada, cheile. Urc si abia astept sa intru in baie cu gandul putin sadic ca le voi infunda canalizarea cu atita praf strans pe mine. Speranta desarta, baia are o chiuveta de pe vremea lu’ mam-mare si o cada frumos construita din caramida si beton dar care arata cam ca o adapatoare de vite la marginea cimpului. Imi fac curaj si intind si eu jegul cum pot evitind atingerea cu cada. Apar si baietii, cam tufliti de ce au gasit si cam in aceeasi stare aproximativa de curatenie, nici unul nu a avut sange sa foloseasca echipamentul de spalat. Cu toate astea ne-am mai inviorat putin si mergem jos sa intrebam de vreun restaurant deschis, prin stomac deja poate circula metroul. Soarta nu tine cu noi, restaurante deschise nu sunt iar receptionerul recunoaste ca si de ar fi fost n-am fi vrut sa mergem acolo. Cum natura isi cere drepturile si stomacul incepe sa doineasca a jale, cu glasul stins intrebam daca nu e chiar nici o sansa sa mancam ceva. Bineinteles, victorieee, avem room-service. Speranta ne imbarbateaza si comandam triumfatori pui la gratar si cartofi prajiti si salata si desert. Mai avem de asteptat doua ore, ne gindim ca e semn bun, se apuca oamenii de gatit asa ca intre timp hai sa vedem si noi ce e prin oras. Nu ne invartim prea mult pe stradute si ajungem in centru, diferit de restul doar prin faptul ca in piateta colbuita se gaseste un rond de flori si arbusti in mijlocul caruia troneaza statuia lui Gandhi, parintele spiritual al Indiei. De jur imprejur pravalii cu marfa expusa pe trotuar dau onorul statuii de nici un metru in pozitie lotus din parasolarele lor de panza colorata. Intru in prima cu intentia de a cumpara un sari sau doua. Negustorul tot negustor, imi insira pe tejghea mormane de sariuri de matase, bijuterii de argint, statuete de santal, brelocuri si tot ce mai are prin rafturi. Ma hotarasc la doua sariuri, filipina amabila din magazin, amanta si asociata patronului, imi arata cum se infasoara in stil indian si trebuie sa insiste, nu e chiar simplu. Cu lectia invatata mai aleg citeva statuete de santal, niste sculpturi mici din piatra, un adevarat filigran, si incep negocierea. Mai un ceai, mai lasa tu, mai da matale, mai o poveste despre excursia lui in Bucuresti unde are si o prietena Aluna, pana la urma dam la pace, multumiti amandoi. Abia la final, cind imi face cadou un breloc de argint, realizez ca e foarte multumit de afacere. Sa fie sanatos, si eu. Baietii au terminat si ei de inspectat celelalte pravalii in incercarea de a gasi ceva de mincare dar s-au ales doar cu niste alune. O luam agale catre hotel, salivand la gindul puiului la gratar. Ramanem surprinsi cind vedem ce tentante sunt sacosele noastre pentru citeva vaci cu coarnele pictate in albastru. Le vazusem mai devreme umbland libere pe strada precum ciinii vagabonzi dar abia acum realizam ca sunt vacile sfinte, toata lumea le ocoleste sau le face loc. Astept sa reintram pe stradutele intunecoase sa le ating peste boturile deja agasante si tupeiste in incercarea de a apuca sacosele cu tot ce este in ele. Nu m-a vazut nimeni si am scapat si de vaci. La hotel ne asteptau cu puiul, cartofii si restul. Adica niste pungute de plastic cu o zeama maro si urit mirositoare in care pluteau ceva oase mici si subtiri. De vrabie, de sobolan? Incercarea de a gusta totusi ce e inauntru s-a lasat cu un esec total, duhoarea e mai tare ca foamea. Sa vedem cartofii prajiti, adica niste pungute cu chipsuri care s-au dovedit stropite cu mult otet sau lamaie, oricum metoda sigura sa obtii un ulcer perforat. Renuntam si la asta si ne culcam cu speranta ca maine vom fi in Bombay.

India1

Ne trezim cu noaptea in cap, oricum numai somn nu a fost, mai mult am stat pe acoperisul tinand loc si de terasa, privind prin curtile din spatele hotelului la activitatile diurne sau nocturne ale vecinilor de ocazie. Imi vine greu sa inteleg din ce isi castiga traiul, nu prea se vad plecind sau venind de la munca. Prin curti animale de tot felul, mai ales gaini si caini impartind frateste tarina bataturii. Oricum strigatul oraznic al cocosului catarat pe cotlonul din curte ma gaseste la o tigara si un ness pe care am avut inspiratia sa-l arunc in sacosa. Odata tigara terminata imi cobor valiza la parter, nerabdator sa urc in masinuta care ne va duce la aeroport in Ahmadabad, oras predominant musulman. Suna telefonul la receptie, mai avem de asteptat cam o ora, baietii dau marunt din buze dar asta e, oricit ne-am strofoca nu-i scoatem din ale lor. Ma hotarasc sa fac o ultima plimbare pe stradutele Gandhidamului, probabil nu voi mai vedea niciodata oraselul care pretinde ca l-a iscat pe Gandhi. Pe marginea soselei s-a deschis piata, tarabute pe roti care aseara nu erau aici se insiruie dupa rang si produse etaland atit de multe legume si fructe incit nu recunosc nici zece la suta din ele. De ultima taraba, plina cu tot felul de verdeturi, se apropie agale o vacuta cu coarnele vopsite in albastru. Urmaresc din curiozitate ce se intampla si ma pufneste risul. Ca orice cumparator serios vaca se apuca sa aleaga salata suculenta si s-o faca nevazuta printre buzele-I groase. Omul suporta o vreme, deh, e sfinta, dar tot incearca s-o convinga sa plece tot aranjind, chipurile, tocmai verdeturile pe care le-ar apuca insa fara mare succes. Exasperat, se aseaza cumva intre ceilalti si animalul impertinent si fluturindu-si camesoiul in racoarea relativa a diminetii o convinge, cu o palma sanatoasa peste bot , sa cante la alta masa. Se uita circumspect in jur, e ok, l-am vazut doar eu dar nu prezint pericol, hainele europene imi tradeaza statutul de locuitor efemer al urbei sale. In sfirsit vad apropiindu-se, cu fantastica viteza de vreo patruzeci de kilometri pe ora, micutul Padmini. Ne inghesuim cum putem si ne urnim catre aeroport. Cum nu puteau merge toate ca unse, dupa ce trecem prin controlul la care lasam bateriile de orice forma si marime, cu promisiunea ca ne vor fi returnate la destinatie, vorba sa fie, aflam ca zborul e putin intirziat, adica vreo doua ore. Ne resemnam si incercam sa gasim un bar, ceva sa ne treaca timpul. Din pacate, ramane doar un vis frumos. Stam ca toata lumea in hol si asteptam privind la semnele rosii din fruntea celor care au fost la templele budiste aducand ofrande zeilor de Diwali sau Deepawali, un fel de Paste sau Craciun. Intr-un tarziu urcam intr-un incredibil de nou si modern Fokker care ne va duce in numai o ora la Bombay. Stewardesa, de care ma indragostesc subit, un exemplar superb de indianca asa cum intilnesti numai in povestile lui Eliade, ne ofera un sandvis in stil indian, citeva legume gatite si rulate intr-o chapati. Mi se pare dumnezeiesc de bun dupa foamea de ieri. Nu trece mult si aterizam in nebunia aeroportului intern din Bombay. Mare dar agitatia si multimea pestrita cu sacose, boccele, cutii si alte cele imi dau impresia ca deja sint in gara de nord la ora la care pietarii, obositi de statul in soare si de una mica sa cinsteasca vinzarea de peste zi, urca in tren sa ajunga acasa. Iesim rapid prin control, viza din pasaport arata ca deja ne-am dat obolul la bunastarea functionarului public si zarim un carton rupt dintr-o cutie cu numele noastre. Urcam in masina, bineinteles tot Padmini, si plecam spre hotel. Drumul lung ne poarta printr-un Bombay supraaglomerat in care circulatia haotica seamana cu agitatia moleculelor din apa data in clocot. Prima impresie e ca nu exista nici un fel de reguli, aina la urma inteleg ca regula principala e sa stai pe stinga si sa incerci sa te feresti pe cit posibil de o coliziune. Soferul pare sa fie un as, are timp sa ne mai si spuna cite ceva despre locurile prin care trecem. Din pacate, nu retin prea multe, oboseala si mirosul specific al locului imi cam fura gindurile. Daca vreti sa va inchipuiti mirosul pe care nu-l voi uita vreodata atunci amestecati toate parfumurile tari pe care le aveti prin casa cu toate mirodeniile si cu ceva dejectii. In felul asta o sa aveti o idee cat de cat. Lasam portul pe dreapta si ajungem pe Colaba Street, principala artera comerciala din Bombay. Hotelul pare acceptabil si dupa ce urcam sus ni se pare de-a dreptul de vis, are baie-baie, pat adevarat si pina si ventilatie. Ba chiar e curat. Ne napustim la baie cu gindul de a iesi putin prin oras sa vedem ce vom cumpara maine.

India2

Nu apucam sa iesim bine din hotel, dupa dusul binefacator , ca suntem inconjurati de puradei jegosi imbracati aproximativ si cu mina intinsa: no mama, no papa, gi’me one rupee. Cum schimbul se face cam 45 de rupii la un dolar imi aduc aminte de fratii lor raspanditi in intersectiile patriei, la fel cu mina intinsa si cerand un leu, o suta sau o mie, dupa vremuri si dupa suflet. E greu sa scapi de insistenta lor asa ca le dam ceva maruntis si ii intrebam incotro sa o luam pentru a cumpara fructe proaspete. Ne arata amabili, totusi stravechea cultura indiana mai persista in ei si ne sfatuiesc ce sa alegem. Le ascultam sfaturile dar cum fiecare are alta parere luam ce credem noi de cuviinta, mango si ananas. O luam agale pe bulevardul pe care circulatia nebuna dainuie pina tirziu in noapte. Autobuze de transport local, biciclete, masini de toate felurile si marimile, multe din ele parind a avea grabnica nevoie de reparatii capitale, motorete si badjadj, triciclul motorizat cel mai la indemana pentru taximetrie. Este incredibil cum nu se intampla un accident pe secunda, semafoarele, cate sunt, sunt optionale in viziunea soferilor indieni iar traversarea devine o aventura. Mai toate magazinele sunt inchise dar nu-I problema, tarabele ticsite cu haine, incaltaminte, ustensile casnice, mici sculpturi din lemn de santal sau piatra, bijuterii ieftine si multe altele iti ofera ocazia de a evalua oferta. Trecem pe langa un templu budist pictat in culori vii si incarcat de ghirlande de flori, ofranda dreptcredinciosilor de sarbatori. Mirosul dulce al mirodeniilor arse la intrare reueste sa invinga mirosul specific, macar pe citiva metri in jur. Facem cale intoarsa, oboseala isi spune cuvintul, tragind catre patul racoros. Zarim , nu prea departe, o replica a Taj Mahal-ului si ne propunem sa o vizitam a doua zi, daca o fi timp. Acum la somn.

India3

Dupa somnul tulburat doar din cand in cand de claxoanele obosite ale badjadj-urilor alergand prin noaptea fierbinte spre destinatii numai de soferii lor stiute, ne trezim refrisati si dornici sa vedem Bombay-ul pe lumina. Dar inainte de asta sa mincam ceva, oboseala ne-a facut ca aseara sa ne multumim cu fructele, acum e timpul sa luam un brunch* serios. Mergem la Leo care ne ofera cam tot ce ne dorim, de la mancare indiana la feluri europene. Comandam omleta, piine prajita si cafea. Pana vin toate ne uitam in jur si punem pariuri daca cele doua englezoaice vor reusi sa termine tot ce au comandat, un irish breakfast compus din carnaciori, oua, black pudding, cartofi prajiti si fasole, unt, dulceata, miere, ceai, cafea, fructe. Constatam ca le-am subestimat si ca, pana sa ne terminam noi omleta, mai comanda si o budinca plus alta cafea. Cu stomacul multumit plecam sa inspectam magazinele si magazinasele in cautare de mici cadouri pentru cei de acasa. Pe la colturi, mici tarabe din sticla cu fel de fel de borcanase cu un fel de zahar colorat si alaturi teancul de frunze de betel. Sint imbiat de unul din vinzatori dar cum nu vreau nici sa incerc ma uit cum un cumparator hotarat ii indica din ce borcane sa ii puna substanta misterioasa. Ia cu o lingurita cit unghia degetuli mic si pune pe frunza pe care apoi o impatureste frumos. Omul nu asteapta invitatii si si-o plaseaza intre masele, astazi va avea ce mesteca toata ziua. Mai intru prin magazine, merg pina spre Oberoy, hotel de lux, ma intorc pe stradute, trecand pe langa muzee micute si oameni ce nu si-au facut inca somnul pe covorasul asternut la radacina cite unui copac. Ajung din nou pe Colaba si sint agatat de un tip care se ofera sa-mi vinda pietre pretioase la pret mic. Ma las convins pina la urma si imi arata ce are.Nu mare lucru, pietre prost slefuite sau rebutate, dar printre ele un rubin si un safir rezonabile. Negociem, e gata sa-mi povesteasca toata istoria familiei si cati sint si ce greu o duc dar pina la urma de la douazeci de dolari ajungem la cinci pachete de Marlboro si facem targul. Dau iama prin tarabele cu mici amintiri si consider ca asta a fost, am terminat cumparaturile. Deseara voi fi in avionul de Roma, simt deja mirosul pastelor si al cafelei espresso din Fiumicino. Voi cere stewardesei Chianti pentru ca zborul de mai bine de opt ore sa para mai scurt.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s